Conturul unei lacrimi...

Silueta visurilor mele domolite de vant, adapostite sub umbra de cenusa a imposibilului ars de dorinta de a-l atinge, se prelinge printre ramasitele sperantei de a ma schimba, de a ramane eu, aceeasi persoana ratacitoare prin golurile mintii mele...
Simt in paginile nerasfiote ale vietii mele un iz...izul desertaciunii.
Ceva, dincolo de tot ceea ce inseamna sens, ma cheama; ceva de departe, un ochi acoperit de ceata, un glas stins in tacere...
Ma simt ca o fantasma ce rataceste printr-un balci al cuvintelor nespuse, al amintirilor arse pe rugul uitarii...
Tot ce as vrea acum este sa raspund acestei chemari; chemarea departarii!
Ce s-ar intampla daca m-as ingropa in tacere, daca as uita de adevarata viata?
Cine ar muri daca m-as stinge eu fara sa trec in lumea umbrelor, in valea dintre tristete si moarte?
De ce mie mi s-a oferit privilegiul de a cunoaste acest oras al singuratatii, un oras mormant, unde vantul nu face zgomot, unde glasul nu graieste, unde toti au uitat cum sa traiasca?
O dorinta coplesitoare de a darui lalele negre unei dungi pierdute in zare, unei perceptii imbracate in fantoma, imi fura gandurile.
Eu, totusi, voi ramane in acest oras, unde nimeni nu mai plange... Aici ma simt in siguranta si nicio pulbere a tot ceea ce a fost nu imi va putea rapi pofta de viata pe care o incerc acum pentru ca ma simt in largul meu...nu vie...doar in largul meu...
Voi raspunde glasului cutremurator care ma cheama... voi asculta, voi urma si imi voi dedica viata cautarii unei irealitati dulci... voi urma chemarea departarii..., ma voi privi in oglinda si voi vedea conturul unei lacrimi...